Recomandă această pagină pe:

| Mai multe...

„Cu toate că într-o înfrăţire ce depăşeşte demult cadrele, oricum devenite flexibile, şi apărută ca atare cu mult înainte de a se fi făcut vorbire despre Uniunea Europeană şi... lipsa ei de unitate, criticii tot proorocesc iminentul sfârşit al vodevilului, acesta continuă să trăiască, dar să trăiască, nu să supravieţuiască şi lucrurile se vor menţine atîta timp cât un număr consistent de oameni se vor amuza copios de ceea ce le oferă genul. "Desculţ în parc" datează din 1967 şi, iată, place şi în 2008, când e un text „clasicizat” şi ne e prezentat în ceea ce se recomandă a fi o „adaptare după un scenariu de Neil Simon”, întocmită după o traducere realizată de adaptator, care e unul şi acelaşi cu cel ce e regizorul spectacolului, adică Sebastian Lupu. (...)
Bucuria cu care publicul a primit spectacolul a fost o bucurie adevărată, provocată de replici bine scrise, rostite, interpretate cu profesionalism, uneori chiar cu meşteşug. Replici la care lumea râde, în pofida faptului că în ele nu e niciun cuvânt deocheat. Spectacol la care spectatorii se simt bine, deşi nimeni nu se dezbracă pe scenă în pielea goală. Aşadar se poate comedie şi aşa. (...)

Mircea Morariu, „Familia”

„Sebastian Lupu dovedeşte cu acest spectacol talent regizoral: el a alcătuit o distribuţie inspirată, adică foarte bună; rolurile celor doi tineri însurăţei le acoperă cu farmec şi tinereţe Mirela Niţă Lupu şi Andrian Locovei, cuplul „Bătrânilor” fiind încredinţat actorilor Ileana Iurciuc şi Ion Abrudan, „veterani” cu numeroase personaje de comedie la activ, lui rezervându-şi cu modestie rolul episodic al Instalatorului. Nu în utlimul rând a apelat la scenografa Vioara Bara, o artistă al cărei talent remarcabil nu mai intră de mult în discuţie, ceea ce, să recunoaştem, a fost de bun augur, cadrul creat de ea pe scena destul de mică a Teatrului ARCADIA dovedindu-se exact ce indica autorul: un apartament minuscul, total impropriu pentru doi proaspăt însurăţei, modeşti din punct de vedere material, siliţi să accepte să locuiască la ultimul etaj, al şaselea, într-un bloc fără lift, în care, pe deasupra, mai şi plouă prin luminator, iar dormitorul e cât o cămară de alimente. De fapt, o bună parte din hazul comediei tocmai de aici rezultă: din neplăcerile produse de înghesuita locuinţă unde nimic nu funcţionează, în afară de promtitudinea cu care vecinul, un crai bătrân, chiriaş rău platnic, căruia i s-a interzis accesul pe uşa principală, trece nonşalant, la orice oră din zi şi din noapte prin apartamentul tinerilor săi vecini.
Dacă adăugăm la toate acestea colaborarea cu actorul Richard Balint – talent multilateral – interpret excepţional al cântecelor americane, servite uneori ca un binevenit contrapunct, înţelegem priceperea de care a dat dovadă Sebastian Lupu în atragerea unor colaboratori valoroşi.
Actorul-regizor şi-a propus să facă un spectacol de comedie „pe bune”, fără sofisticării şi fără alte găselniţe şi inovaţii regizorale, doar apelând la câteva gaguri de bună calitate, încercând să-şi îndrume elegant colegii şi să evite kitschul şi prostul gust. Drept care a dedicat spectacolul regretatului actor ION MÂINEA, plecat de curând dintre noi, de la maestru învăţând el şi nu numai el, ce înseamnă un joc sincer şi cinstit într-o comedie realistă.
Dacă în rolurile celor doi tineri căsătoriţi evoluează cu o energie debordantă şi cu o poftă imensă de joc actorii Mirela Niţă Lupu (Corrie) şi Andrian Locovei (Paul), adorabili şi convingători în scenele de amor, rezolvate totuşi cu decenţă şi cu un bun-gust remarcabil, în rolurile soacrei (Ethel), respectiv al vecinului (Victor Velasco), mare amorez, cuceritor incurabil, actorii Ileana Iurciuc şi Ion Abrudan atrag, fără nicio îndoială, cele mai multe aplauze, ei construindu-şi atent fiecare apariţie, găsind, desigur împreună cu colegul lor, acum în calitate de regizor, câteva ticuri şi nu puţine gaguri de un haz irezistibil, cum sunt, de pildă, scenele în care ginerele o aduce, gâfâind, pe mama soacră în spate pe cele şaizeci sau şaptezeci de trepte, ticul soacrei de a-şi sufla de câte ori e emoţionată şuviţa rebelă de pe frunte, uimirea şi stupefacţia ei când se trezeşte, după noaptea petrecută cu Victor, într-un halat şi papucii unui bărbat, ca să nu mai spun de scena în care Victor aduce mâncarea specială la petrecere şi o descrie cu lux de amănunte, spre hazul unui public ce nu se mai poate opri din râs. (...)

Elisabeta Pop,
„Teatrul azi”, nr. 11-12/2008