În „Vieţi paralele”, Plutarh consemnează evenimentul istoric al răpirii lui Cezar de către un grup de piraţi şi descrie modul în care conducătorul roman îi amuza pe răpitorii săi, scriind poezii şi discursuri pe care apoi le declama: „pe cei cărora nu le plăceau îi numea de-a dreptul neciopliţi şi barbari şi adesea îi ameninţa, râzând, că-i spânzură. Piraţii erau încântaţi de purtarea lui Caesar, socotind îndrăzneala lui drept simplitate şi glumă.”

    Acest eveniment istoric este preluat de D.R. Popescu ca pretext pentru a crea o piesă ce pune în discuţie ideea tiraniei, a forţei, a dictaturii. Prizonier, Cezar îşi întrevede întregul viitor: victoriile repurtate, puterea pe care o va deţine în Imperiul Roman, iubirea cu Cleopatra, chiar şi asasinarea în Senat. Contrar derulării istorice cunocute a evenimentelor, Cezar este asasinat de Căpitanul piraţilor, care hotărăşte să i se substituie şi să joace el scenariul avansat de Cezar. Dar Căpitanul va fi, la rândul său, suprimat de Slabul, astfel încât şirul de uzurpatori ar putea continua, nesfârşit, dintr-o epocă în alta.

    Identitatea posibilului/viitorului împărat roman se pierde; un dictator purtând numele de Cezar tot va exista, fără să se mai ştie însă exact cine a fost el. Stilul compozit, presărat cu elemente parodice sau de anticipaţie istorică, umorul absurd, grotescul conlucrează pentru conturarea unei tematici cu rezonanţă în societatea românească din acea epocă: mecanismul de formare a dictatorului. În definitiv, piesa sugerează că măştile, veşmintele, timpurile se schimbă, dar esenţa - necesitatea dictaturii - rămâne aceeaşi.

Distribuţia:

Cezar: Jean Săndulescu

Căpitanul: Octavian Uleu

Piele: Ion Abrudan

Grasul: Ioan Pater

Slabul: Marcel Segărceanu

Dânsa: Ligia Moga (Teatrul Naţional Cluj-Napoca)

Piratul chior: Grig Schiţcu

Piratul beat: Ion Martin