Cei doi emigranţi sunt radical diferiţi ca structură şi pregătire: AA este un intelectual inteligent, detaşat, îndrăgostit de concepte, exaltat şi vizionar; XX este un muncitor şiret şi patetic, robust şi totodată fragil din punct de vedere moral, vulnerabil prin împrejurarea în care se află. Cei doi nu reuşesc să comunice, se acuză, se suspectează, se dispreţuiesc, ajungând chiar în pragul crimei. Ce-i uneşte atunci? Subsolul sordid în care locuiesc; dorul de casă; naţionalitatea, condiţia de paria. „Dar, poate mai mult decât atât, regretul, notează Bogdan Ulmu în „România literară” (1977). Faptul că unica lor certitudine era apartenenţa etnică, matca geografică; prin ea aveau un rost în lume, ea le oferise o familie, o profesie, o noimă existenţială. Fugind, n-au plecat „spre ceva, ci de ceva”, nuanţă pe care-o realizează tardiv, cu lacrimi în ochi”.

   Ei visează în continuare la tărâmul promisiunilor, al fericirii, dar printr-un paradox dureros, acesta devine ţara pe care au părăsit-o şi în care poate nu vor mai ajunge niciodată.