Piesa “Diogene câinele” împreună cu “Platon” şi “Socrate”, alcătuiesc o trilogie ce face parte dintr-o serie intitulată de autor “Măşti contemporane”, prin care urmărea transpunerea dramatică a unor simboluri, semne şi idei ale existenţei morale. O piesă precum “Diogene câinele” se îndepărtează de ideea de “biografie filosofică”, “viaţă sentimentală” sau “destin exemplar” şi devine o metaforă a omului universal şi contemporan, frământat de dilemele perene ale existenţei.

    După cum remarcă Valeriu Râpeanu în caietul-program al spectacolului, piesa poate fi asociată teatrului de idei, în descendenţa lui Camil Petrescu. Ca şi în teatrul acestuia, în centru stă intelectualul în relaţia sa cu formele instituţionalizate ale puterii; confruntarea în momentele de maxim tragism se dă în câmpul ideilor. În piesa lui Dumitru Solomon, ideea – în acest caz ideea de libertate – capătă o existenţă şi o funcţie concretă.

    Considerat printre întemeietorii şcolii filosofice cinice, Diogene a trăit într-o Atenă ce nu mai păstra decât amintirea faimoaselor sale principii democratice. Afişându-şi fără rezerve adversitatea faţă de conducători (e câinele ce muşcă mâna ostentativ milostivă care îi întinde osul indispensabil traiului), Diogene îşi propune să se elibereze de orice servitute socială şi omenească: va trăi din cerşit, va dormi sub cerul liber, nu se va lega de nimeni, va rămâne nepăsător la toate. El nutreşte speranţa că va fi ascultat, urmat, că va contribui la purificarea moravurilor. Când se îndrăgosteşte, se sperie că va fi înlănţuit, dar renunţând la dragoste, simte că şi-a pierdut umanitatea. În interioritatea sa conflictuală, Diogene îşi iubeşte voinţa de libertate şi îşi urăşte neputinţa de a o avea.

    În final, Diogene, până atunci întruchipare a absolutului, de neclintit în aspiraţia spre libertate, începe să se îndoiască de sine şi intră în dialog cu propria conştiinţă. El se întreabă dacă o astfel de libertate, la limita vieţii elementare e posibilă sau e doar o utopie. El înţelege că societatea “nu poate fi preschimbată prin imprecaţii, nici prin protestul singular cel mai exemplar şi mai îndârjit, ci, probabil, prin efortul consecvent al părţii ei bune împotriva părţii ei rele…” (Valentin Silvestru în “România literară” nr. 48/29, nov. 1973).