ION CIUBOTARU, regizor artistic

Data şi locul naşterii: Cărpineni, Republica Moldova

Studii: Institutul de Stat al Artelor „Gavriil Musicescu” Chişinău, Republica Moldova, 1983

A venit, ca angajat al Teatrului de Stat Oradea, în anul 1997, şi, vreme de cinci ani a montat câteva spectacole în bună tradiţie românească, dar şi cu vizibile influenţe ale şcolii teatrale ruse: o modernitate conţinută ce decurge din viziunea sa personală, altoită pe o pregătire culturală riguroasă şi o conectare la realitatea teatrului orădean. Cronicarul Mircea Morariu a consemnat modul ezitant – de la sine înţeles – în care s-a apropiat de comedia lui Eduardo de Filippo, cel puţin prima parte a spectacolului fiind destul de plicticoasă. Credem că totuşi spectacolul a fost echilibrat şi că interpreţii au fost îndrumaţi spre un joc cu acoperire sporită în umorul consistent al celebrului dramaturg italian.

Cu spectacolul „Răceala” de Marin Sorescu regizorul a făcut un pas înainte. Şi chiar dacă i s-a imputat „patetismul în exces, în detrimentul umorului hâtru” tipic sorescian, spectacolul – cuprinzând aproape întreaga trupă – a fost un pariu câştigat, de o „seriozitate şi monumentalitate” care, desigur, se datorau, în primul rând, viziunii regizorale.

În 1999 a pus în scenă comedia caragialeană „O noapte furtunoasă”. Criticul Ion Parhon a susţinut că regizorul i-a condus pe actorii buni, cu experienţă, spre „o manieră de interpretare adeseori grosieră... lipsind spectacolul de substanţa comică intrinsecă...” Mai blând, Dumitru Chirilă numeşte spectacolul „o improvizaţie liniştită”.

În anul 2000 semnează spectacolul „Delir în doi, în trei... în câţi vrei” de Eugen Ionescu. Taxat de un cronicar drept „un exerciţiu studenţesc în cheie profesionistă” a constituit un prilej nefericit pentru a pune în valoare câţiva talentaţi actori tineri: Paula Chirilă, Angela Tanko, Şerban Borda, Andrian Locovei şi Igor Lungu.

Cu aceeaşi deschidere şi interes pentru valorile autentice, regizorul a pus în scenă un spectacol pentru copii: „Harap Alb”– dovedind că-l cunoaşte bine pe Creangă, dramatizarea lui Gheorghe Calamanciuc constituind un bun pretext pentru crearea unor scene pline de fantezie şi nelipsite de umor.

(Ianuarie 2010)