LAURIAN ONIGA, regizor artistic

Data şi locul naşterii: 14.11.1951, Huedin, judeţul Cluj

Studii: Institutul de Arhitectură Iaşi, 1975 şi I.A.T.C. „I.L.Caragiale” Bucureşti, 1986, clasa prof.Cătălina Buzoianu – Gheorghe Vitanidis

Căsătorit cu actriţa Liliana Balica

Regizorul Laurian Oniga a fost angajat la Teatrul de Stat din Oradea din 1987, iar anul în 1990, după Revoluţie, a plecat la Bucureşti, o bună bucată de vreme activând în politică, alături de Nicolae Manolescu, şi lipsind astfel din teatru. A început apoi prin a colabora cu diferite teatre din ţară: Teatrul Giuleşti Bucureşti, Teatrul Naţional din Timişoara (angajat ca regizor artistic şi director artistic), Teatrul Dramatic Constanţa (angajat ca regizor artistic şi director artistic), Teatrul Naţional şi Teatrul Mic din Bucureşti, Teatrul „Al.Davilla” Piteşti (angajat ca regizor artistic), Teatrul „Tony Bulandra” Bucureşti. Din anul 2000 se angajează la Teatrul „Ion Slavici” din Arad şi, în scurtă vreme, preia şi conducerea teatrului în calitate de director general.

Având şi o pregătire în arhitectură, Laurian Oniga „vede” un text dramatic în toate dimensiunile lui, imaginându-şi-l ca o construcţie temeinică în care totul trebuie atent gândit. Elaborarea unui spectacol îl solicită intens: cu mult înainte de a începe repetiţiile, se pregăteşte, caută variante de traduceri (sau retraduce el însuşi piesele care-l interesează), lucrează pe text, propune propriile versiuni. Nu-i place să meargă pe cărări bătătorite, fiind interesat de texte noi, îl preocupă originalitatea, dar „nu cu orice preţ”, ci una dictată de structura, mesajul, de viziunea sa personală asupra piesei. Laurian Oniga este ceea ce se numeşte „un regizor cu program”, un artist preocupat permanent de anumiţi autori, anumite piese, anumite teme. Foarte interesat de fenomenul social, Laurian Oniga a fost, întotdeauna, în cel mai bun înţeles al cuvântului, un regizor angajat, ale cărui spectacole conţin negreşit şi punctul său de vedere, atitudinea sa; dar actualizarea nu este ceva lipit, ceva forţat, ci, decurge firesc din capacitatea sa de a „citi printre rânduri”, de a accentua ceea ce-l interesează din text şi, nu în ultimul, ci chiar în primul rând, de a alege acele piese, prin intermediul cărora se poate exprima cel mai bine.

Ideea montării unei piese expresioniste („Maestrul cântăreţ”) a lui Franz Wedekind, autor jucat foarte rar în România, a fost lăudabilă. Era o premieră pe ţară. Doina Modola a salutat „lectura unitară” a dificilei piese, iar Dumitru Chirilă remarcă „gama restrânsă” pe care a lucrat. Cu certitudine n-a fost o victorie importantă, deşi e posibil ca lui, ca artist, să-i fi fost de folos apropierea de teatrul lui Wedekind.

Cu puţin timp înaintea revoluţia din 1989, Laurian Oniga a pus, cu bune rezultate, atât artistice, cât şi... financiare, o comedie de succes sigur la public: „O petrece de pomină” de Pierre Chesnot. Pe unii cronicari i-a speriat opţiunea oarecum frivolă; de fapt, regizorul a înţeles şi nevoile pecuniare ale instituţiei, şi a acceptat propunerea teatrului. Dar a încercat, cum au şi menţionat cronicarii, să „intelectualizeze” textul „manufacturier al industriei Chesnot” – riscând chiar o „deplasare a acestuia spre alegoric”.

Cel mai bun spectacol al său a fost „Livada de vişini” (la traducere a lucrat împreună cu secretara literară Elisabeta Pop). Un spectacol închegat, bine distribuit, cu vagi „inserţii dostoievskiene” (Dumitru Chirilă). Spectacolul sublinia „imaturitatea, ca stare de siprit” (Marian Popescu). Originalitatea viziunii lui Laurian Oniga e semnalată şi de Mircea Morariu, care observă că „actorii portretizează o umanitate tragico-bufonă.

(Ianuarie 2010)