Construit într-o notă onirică, spectacolul “Rechizitoriul” a redat o lume de coşmar în care psihologia destul de sumară a personajelor, care nu poartă nici măcar nume proprii, le reduce la arhetipuri.

    „Rechizitoriul reia o veche temă a literaturii universale: parvenitul şi compromisurile morale pe care el trebuie să le facă pentru atingerea abjectelor ţeluri. Rememorându-şi drumul de la condiţia de paria până la cea de mare potentat, personajul central al piesei nu face decât să evoce o suită de trădări, de pactizări oneroase şi de crime ce l-au propulsat în straturile superioare ale societăţii. Cu cât ajunge mai sus, cu atât compromisurile sunt mai mari, de la părăsirea unui amor dintr-o casă de toleranţă până la uciderea patronului pentru a-i lua locul, averea şi nevasta, fiind un drum lung nu numai ca timp, ci mai ales ca alienare, ca dimensiune a descompunerii morale. Ambiţiile ce combustionează ascensiunea arivistului sunt de neoprit, ele acaparează total individul târându-l într-un vârtej ameţitor, de treceri rapide de la postura de călău la cea de victimă. De altfel, eroul piesei se va convinge pe propria piele că drumul său nu constituie un unicat, ci o parte dintr-un angrenaj bine strunit şi necruţător, care îşi devoră cu tenacitate victimele. Murdăria se propagă, trădările se multiplică, crima prăseşte crimă, eroul piesei împărtăşind în cele din urmă soarta victimelor sale.”
(Dumitru Chirilă, „Familia”, mai, 1980)