Direcţia de scenă : Petru Vutcărău Distribuţia: Gheorghe Crişan Doru Fârte Petre Panait Elvira Platon-Rîmbu
Într-o sală de aşteptare, în care nu ştim ce se aşteaptă, trei oameni încearcă să facă faţă lipsei de ocupaţie, plictiselii şi trecerii timpului. Cel de-al patrulea cântă la violoncel, impertubabil, fără oprire. Dacă la început, muzica sa stârneşte interesul celorlalţi, acesta se transformă treptat în indiferenţă, apoi chiar în exasperare, în refuzul de a-l mai asculta pe cântăreţul necunoscut şi învăluit de mister. În cele din urmă, instrumentistul va fi evacuat, prin forţă, lăsând în urma sa violoncelul, stingher şi inutil. De aici se naşte laitmotivul care va da şi titlul piesei: "Şi cu violoncelul ce facem?" enunţat aproape obsesiv spre final. Dacă la un prim nivel, este abordată tema incompatibilităţii între artă şi obtuzitatea unor indivizi, la un alt nivel, derivat din teatrul absurdului, piesa poate fi interpretată ca metafora instalării unei stări simptomatice pentru omul contemporan.